Opțiuni - adaptare pe criptomonede

1. Definiție

Opțiunea reprezintă un drept de cumpărare sau vânzare a unui bun, numit și valoare de bază sau activ suport (în cazul de față, o criptomonedă), la o dată convenită (data de expirare sau scadență), la un preț prestabilit (strike price, preț de exercitare), care poate fi dobândit prin plata unui așa numit premiu, care reprezintă prețul opțiunii. Cumpărătorul (taker) opțiunii dobândește acest drept de la vânzătorul (maker) opțiunii. Dacă cumpărătorul opțiunii face uz de dreptul său, se cheamă că a exercitat opțiunea. Cumpărătorul opțiunii are dreptul însă nu și obligația, ca să exercite opțiunea. Dacă își exercită dreptul asupra opțiunii, atunci vânzătorul opțiunii are obligația să livreze bunul la prețul prestabilit, la data convenită. Dacă opțiunea nu este exercitată, ea își pierde valoarea iar dreptul conferit de aceasta este implicit anulat.

Există două mari clase de opțiuni: americane și europene. Opțiunile americane pot fi exercitate în orice moment până la scadența, în timp ce opțiunile europene doar la scadența.

Opțiunile pe criptomonede de pe exchange-urile aferente sunt de tip european și cash settled (adică nu se livrează bunul fizic), și se exercită automat la scadență. Un asemenea exchange este Deribit.

1.1 Tipuri de opțiuni

Există două mari tipuri de opțiuni:

• de cumpărare, așa numitele Calls
• de vânzare, așa numitele Puts

Instrumentul negociabil în tranzacțiile cu opțiuni îl reprezintă dreptul, în cazul Call, de a cumpăra ceva, iar în cazul Put, de a vinde ceva. În ambele cazuri, vânzătorul opțiunii are obligația să livreze/achiziționeze bunul în momentul în care cumpărătorul face uz de dreptul său de a exercita opțiunea. Cumpărătorul nu are însa și obligația să exercite opțiunea, caz în care aceasta va expira iar dreptul conferit va fi implicit lovit de nulitate.

1.1.1 Call (opțiuni de cumpărare)

Call-ul include un drept de cumpărare a unei valori de bază (ex. criptomonedă) la un preț prestabilit (preț de exercitare), până la o dată convenită (opțiuni americane) sau la o dată convenită (opțiuni europene).

1.1.2 Put (opțiuni de vânzare)

Put-ul include un drept de vânzare a unei valori de bază (ex. criptomonedă) la un preț prestabilit (preț de exercitare), până la o dată convenită (opțiuni americane) sau la o dată convenită (opțiuni europene).

fig.1 Drepturi și obligații la exercitarea opțiunilor

1.2 Poziționarea în tranzacționarea opțiunilor - terminologie

Pentru a putea cumpăra un Call, trebuie să existe un vânzător de Call, iar pentru a putea cumpăra un Put, de asemenea trebuie să existe un vânzător de Put.

Cumpărătorul unei opțiuni Call sau Put se afla într-o poziție long iar vânzătorul opțiunii Call sau Put se afla într-o poziție short. Deci, pornind de la cele enunțate, se pot defini patru tipuri de strategii pe opțiuni:

• Long-Call, reprezintă o strategie prin care se cumpără o opțiune de cumpărare Call
• Short-Call, reprezintă o strategie prin care se vinde o opțiune de cumpărare Call
• Long-Put, reprezintă o strategie prin care se cumpără o opțiune de vânzare Put
• Short-Put, reprezintă o strategie prin care se vinde o opțiune de vânzare Put

2. Reprezentarea pozițiilor pe cursul spot

Înainte de a continua cu descrierea pozițiilor pe opțiuni, vom explica pe scurt poziționarea pe un exchange clasic, care nu operează cu derivate, pentru a înțelege mai bine exemplele la care vom recurge mai încolo.

2.1 Poziția Long

Poziția Long este poziția clasică, pe care o ia un investitor, care mizează pe o creștere de curs și face o investiție directă pe un exchange gen Binance.

fig.2.1 Poziția Long

2.2 Poziția Short

Poziția Short sau vânzarea în lipsă, cum mai este ea denumită, este poziția pe care o ia un investitor care mizează pe o scădere de curs și se așteaptă ca la închiderea poziției să înregistreze un profit. Să vedem cum funcționează așa ceva? Investitorul împrumută de la exchange o anumită cantitate de monede, după care o vinde imediat pe exchange la cursul curent, înregistrând o anumită sumă în contul său. După o anumită perioadă, dacă cursul monedei a înregistrat o scădere conform așteptărilor investitorului, atunci acesta cumpără aceeași cantitate de monedă de pe exchange, pe care a împrumutat-o, dar plătește o suma mai mică deoarece cursul monedei a scăzut, înregistrând astfel un profit echivalent cu diferența sumei cu care a vândut moneda împrumutată și suma pe care a plătit-o când a răscumpărat moneda. În final, înapoiază cantitatea de monede exchange-ului. Bineînțeles că exchange-ul percepe un comision pentru faptul că a împrumutat moneda. Toată operațiunea se realizează transparent, de către exchange, pentru investitor.

fig.2.1 Poziția Short

3. Long-Call (cumpărare Call)

Figura 3.1 ilustrează raportul câștig-pierdere, al unui Long-Call la scadența. În exemplul din figură, se presupune că cumpărătorul Call-ului a plătit un premiu în valoare de 40$ pentru dreptul de a achiziționa o criptomonedă la valoarea de 1000$ la o anumită dată.

fig.3.1 Long-Call

Exercitarea unei opțiuni are sens doar în momentul în care cursul monedei este peste prețul de exercitare. În jargon de specialitate, aceasta stare este denumită in-the-money (adica opțiunea se află în-bani).
Situația în care cursul monedei coincide cu prețul de exercitare, se numește at-the-money (la-bani).
Dacă însă, cursul monedei este sub prețul de exercitare, se cheamă că opțiunea este out-of-the-money (în-afara-banilor) și exercitarea ei nu mai are sens, pierderea fiind totală. Pierderea se reduce la valoarea premiului plătit, adică, în exemplul de față, pierderea se ridică la 40$.

Dacă opțiunea se află in-the-money, profitul se realizează doar în momentul în care cursul monedei depășește ca valoare prețul de exercitare însumat cu valoarea premiului plătit pe opțiune. Acest punct, în care valoarea prețului de exercitare însumată cu valoarea premiului plătit pe opțiune, este denumit Break-Even-Point (punctul de la care se înregistrează profit). Zona în care cursul oscilează între prețul de exercitare și Break-Even-Point, este denumită zona pierderilor reduse, deoarece în această zonă nu se înregistrează încă profit, datorită premiului plătit, iar pierderea înregistrată la expirare se limitează la diferența dintre valoarea la Break-Even-Point și cursul curent al monedei, din care se scade premiul.
Dacă la expirare, cursul monedei este peste Break-Even-Point, atunci diferența dintre valoarea cursului curent al monedei și  valoarea la Break-Even-Point reprezintă profitul.

Obs.: în practică, mai trebuie ținut cont de costurile/taxele de tranzacționare, solicitate de exchange.

Plecând de la exemplul enunțat, dacă la expirare, cursul  monedei este sub prețul de exercitare, atunci nu se mai exercită opțiunea iar pierderea este de 40$, adică prețul plătit pe opțiune. Dacă însă, cursul monedei la expirare este de 1000$ (at-the-money), pierderea este tot totală, deoarece nu mai are sens exercitarea opțiunii, dacă luăm în calcul și taxele de tranzacționare.

Dacă se înregistrează la expirare un curs al monedei de 1030$, atunci exercitarea are sens, înregistrându-se însă o pierdere parțială. Pierderea se reduce la diferența dintre cursul curent al monedei (1030$) și prețul de exercitare (1000$) din care se scade valoarea premiului (40$), adică 1030$ - 1000$ - 40$ = -10$.

Să presupunem că la expirare, cursul monedei este de 1090$. În acest moment se înregistrează un profit în valoarea diferenței dintre cursul curent (1090$) și prețul de exercitare (1000$) din care se scade valoarea premiului (40$), adică 1090$ - 1000$ - 40$ = 50$.

Deci, investind 40$ s-a  realizat un profit în valoare de 50$, înregistrându-se astfel un randament al investiției de 125% (50$ / 40$ = 1.25 sau 125%). În aceeași situație, un investitor pe un exchange gen Binance, care a achiziționat o monedă la 1000$ și a vândut-o la 1090$, a făcut un profit de 90$, însă randamentul investiției sale fiind de doar 9% (90$ / 1000$ = 0.09 sau 9%).

Se vede din start, că un investitor în opțiuni, care investește o suma mică (40$) poate realiza randamente net superioare (125%) în raport cu un investitor, care face o investiție directă, pe un exchange clasic (9%), care însă investește o sumă relativ mare (1000$).

În momentul în care cursul scade la 600$, investitorul în opțiuni înregistrează o pierdere totală, limitată la valoarea premiului plătit pe opțiune, adică 40$, în timp ce investitorul clasic, pierde 400$ (1000$ - 600$), adică de 10 ori mai mult.

fig.3.2 Stările unui Call

3.1 Efectul de levier (Leverage)

După cum am văzut în exemplul precedent, în cazul opțiunilor, capitalul investit este mult mai mic decât în cazul investițiilor directe iar nivelul randamentului este net superior, fluctuațiile de preț având un impact mult mai mare asupra randamentului, fie el pozitiv sau negativ. Acest impact poartă numele de efect de levier (din fizică) sau leverage (termen din engleză).

3.2 Pericolul pierderii totale

Am văzut că-n cazul în care, la expirarea opțiunii, cursul monedei este sub prețul de exercitare, atunci pierderea este totală, însă limitată la valoarea premiului plătit pentru opțiune.

3.3 Atenție la perioada de expirare

După cum am mai specificat, opțiunile au o durată de viață, după care ele expiră, devenind nule dacă nu se exercită. Când investim în opțiuni, trebuie să facem o analiză a evoluției posibile a cursului monedei, care să cuprindă întreg intervalul de timp până la expirarea opțiunii. Vom vedea mai târziu care sunt factorii care determină prețul unei opțiuni (premiul).

3.4 Diversificarea portofoliului

Având în vedere că investiția în opțiuni implică sume mai mici decât în cazul investițiilor directe, micul investitor are posibilități mai mari ca să-și diversifice portofoliul. Exchange-ul Deribit suportă în momentul de față Bitcoin și Ethereum, dar există însă și exchange-uri, care suportă un număr mai mare de monede.

4. Short-Call (vânzare Call)

Nu există Long-Call fără Short-Call, adică nu se poate lua o poziție long dacă nu se găsește un vânzător, care să ia o poziție short.
Astfel, dacă un investitor cumpără un Call cu preț de exercitare de 1000$, pentru care plătește un premiu în valoare de 40$, atunci cineva cu siguranță că a vândut un Call cu preț de exercitare de 1000$, încasând un premiu de 40$.

fig.4.1 Short-Call și Long-Call

Dacă crește cursul monedei peste prețul de exercitare de 1000$, atunci Short-Call-ul ajunge în zona câștigului redus. Dacă însă, la expirare, ajunge cursul la 1050$, atunci vânzătorul Call-ului este obligat ca-n cazul în care cumpărătorul exercită opțiunea, să-i furnizeze cumpărătorului moneda la prețul de 1000$, înregistrând astfel un profit mai redus de 15$ (40$ - (1025$ - 1000$)), în loc de 40$. Furnizarea monedei sa face prin achiziționarea ei de pe exchange și vânzarea ei către cumpărător. Tot procesul este transparent și automatizat de către exchange, vânzătorul nefiind nevoit să achiziționeze explicit moneda iar cumpărătorul să o cumpere, totul decurgând automat iar conturile amândurora vor oglindi diferențele de profit/pierdere înregistrate.

4.1 Câștig limitat și potențial nelimitat de pierdere

După cum se poate vedea și din figura 4.1, câștigul unei poziții Short-Call este limitat la valoarea premiului încasat de la cumpărător, în timp ce potențialul de pierdere este nelimitat, în contrast cu potențialul nelimitat de câștig în cazul poziției Long-Call.

4.2 Joc cu sumă nulă

Evidența că poziția Short-Call este o oglindire a poziției Long-Call conduce spre faptul, că tranzacționarea cu opțiunii reprezintă un joc cu sumă nulă, în care ce câștigă una din părți pierde cealaltă parte.

4.3 Strategii cu Short-Call

Este evident că vânzătorul unui Call are cu totul alte așteptări de la evoluția cursului decât cumpărătorul Call-ului. Poziționarea Short-Call are sens în momentul în care se așteaptă ca piața să stagneze, să scadă s-au chiar să crească ușor (creșterea să nu depășească Break-Even-Point). În momentul în care se așteaptă scăderi mai mari ale cursului, există poziționări mai eficiente decât Short-Call, care nu limitează potențialul de câștig la valoarea premiului, și anume Long-Put, pe care-l vom discuta mai târziu.

4.4 Naked-Short-Call (Short-Call descoperit)

Am văzut că un vânzător de Call are obligația să furnizeze cumpărătorului moneda la un preț prestabilit, dacă acesta din urmă exercită opțiunea. Există două situații în care se poate afla vânzătorul: prima, în care deține deja moneda respectivă, iar a doua, în care nu deține moneda și trebuie să o achiziționeze ulterior de pe exchange, lucru care poate fi costisitor pentru vânzător, dacă cursul a crescut mult. Această a doua poziție se numește Naked-Short-Call. Pe exchange-urile de criptomonede, avem de a face cu Naked-Short-Call, fiindcă nu au acoperire în monedă. Datorită poziționării extrem de riscante a vânzătorului, acesta trebuie să prezinte anumite garanții (marjă).

4.5 Covered-Short-Call (Short-Call acoperit)

Garanțiile (marja) amintite în subcapitolul precedent (Naked-Short-Call) nu sunt necesare dacă vânzătorul deține deja în portofoliu moneda care face subiectul opțiunii. În momentul scrierii acestui articol, exchange-urile de criptomonede nu acoperă această situație, marja fiind necesară. Această situație este cunoscută drept Covered-Short-Call (Short-Call acoperit) sau Covered-Call-Write. Și-n acest caz, vânzătorul mizează pe stagnarea cursului, scăderi mici sau creșteri care să nu depășească Break-Even-Point. Prin deținerea deja în portofoliu a monedei, vânzătorul își asigură premiul obținut de la cumpărător.

5. Long-Put (cumpărare Put)

Dacă se așteaptă scăderi mai mari de curs, atunci un Short-Call ar limita un posibil profit, la valoarea premiului. O alternativă mai bună o reprezintă cumpărarea unui Put, care ar genera o așa numită poziție Long-Put, caz în care potențialul de câștig este net mai mare decât în cazul Short-Call.

fig.5.1 Long-Put

În figura 5.1 se presupune că un investitor, care a anticipat o scădere a cursului monedei, a cumpărat at-the-money un Put cu preț de exercitare de 1000$, plătind un premiu de 40$.
Se poate vedea din figură, că o creștere de curs peste 960$ (Break-Even-Point) la expirare, îi va cauza cumpărătorului pierderi iar în cazul în care cursul este peste prețul de exercitare pierderea fiind totală, ridicându-se la valoarea premiului plătit, adică 40$.
Dacă la expirare, cursul scade până la 930$, atunci cumpărătorul va înregistra un profit de 30$ (1000$ - 930$ - 40$). Profitul maxim s-ar obține în momentul în care cursul monedei ar fi 0, situație aproape inexistentă.

La un curs de 980$ la expirare, se înregistrează o pierdere de 20$ (1000$ - 980$ - 40$) iar dacă cursul este identic cu prețul de exercitare sau chiar mai mare, atunci opțiunea nu se mai exercită, ea lăsându-se să expire, generând o pierdere totală, egală cu premiul plătit, adică 40$.

fig.5.2 Stările unui Put

Să vedem alt exemplu, în care un investitor cumpără de 100$ un Put at-the-money, cu un preț de exercitare de 3500$. La expirare cursul monedei scade la 3500$, astfel investitorul înregistrând prin exercitare un profit de 400$ (3500$ - 3000# - 100$). Investind doar 100$ rezultă un randament al investiției de 400% (400 / 100 = 4 sau 400%). Dacă însă, n-ar fi cumpărat un Put, ci ar fi short-at moneda, ar fi făcut un profit de 500$ (3500$ - 3000$), investind însă o sumă mult mai mare (3500$), rezultând un randament al investiției mult mai mic, de doar 14% (500 / 3500 = aprox. 0,14 sau 14%).

6. Short-Put (vânzare Put)

fig.6.1 Short-Put în contrast cu Long-Put

Fără a mai intra în prea multe amănunte, dacă cursul monedei este peste prețul de exercitare, atunci nu se mai exercită opțiunea de către cumpărător iar vânzătorul încasează întreg premiul.
Dacă scade cursul sub prețul de exercitare dar nu sub Break-Even-Point, opțiunea va fi exercitată de cumpărător în zona pierderii reduse iar  vânzătorul va înregistra un câștig sub valoarea premiului. Rămâne totuși un câștig.
Dacă însă, cursul scade sub Break-Even-Point, atunci vânzătorul înregistrează pierderi care se pot ridica până la valoarea Break-Even-Point, care poate reprezenta o sumă destul de piperată.

Analizând figura 6.1, putem trage concluzia, că vânzarea de Put are sens în momentul în care se așteaptă scăderi sau creșteri minore sau stagnări de curs. Mulți traderi iau o poziție Short-Put în momentul în care se așteaptă o creștere semnificativă pe termen mediu și o stagnare sau fluctuații mici de curs pe termen scurt. O abordare mai interesantă a poziției Short-Put apare la combinații pe opțiuni, de tip Short-Straddle sau diverse forme de Put-Spread, pe care le vom aborda mai încolo.

Obs.: pe bursele moderne, un vânzător de Call/Put nu mai este obligat să-și mențină poziția până la expirarea opțiunii, el putând ieși din poziție prin lichidarea ei, lucru care face strategiile de tip Short-Put și Short-Call atractive prin prisma prețului mai redus a vânzării de opțiuni.

fig.6.2 Bazele opțiunilor cu considerarea unei garanții

7. Strategii de hedging pe opțiuni

Hedging-ul reprezintă o strategie la care recurge un investitor, care urmărește să limiteze posibile pierderi cauzate de o eroare a sa de poziționare în piață. În general, hedging-ul pe opțiuni se realizează luând pe un exchange de derivate o poziție contrară poziției luată printr-o investiție directă, dar la aproximativ același preț de exercitare cu cursul la care a achiziționat moneda la investiția directă.

7.1 Acoperirea/Limitarea pierderii la vânzările în lipsă (Long-Call Hedging)

Un investitor anticipează o scădere de curs și ia o poziție short pe un exchange. Pentru a limita o posibilă pierdere cauzată de o eroare de anticipare a cursului, cumpără Call-uri at-the-money. Investitorul a luat o poziție short la valoarea monedei de 350$ și a cumpărat un Call cu prețul de exercitare de 345$ pentru care a plătit un premiu în valoare de 10$.

Presupunem că cursul monedei crește la 400$ din care ar rezulta o pierdere de 50$ la închiderea poziției short. Investitorul exercită în același timp opțiunea obținând de pe urma ei un profit de 45$ (400$ - 345$ - 10$). În final, pierderea va fi diminuată la 5$ (50$ - 45$) în loc de 50$, care ar fi rezultat dacă n-ar fi cumpărat opțiunea.

Dacă cursul scade însă la 310$, atunci opțiunea nu se mai exercită, rezultând o pierdere de 10$, însă de pe urma închiderii poziției short vom obține un profit de 40$, profitul final cumulat fiind de 30$ (40$ - 10$). Deci, se poate observă că la o scădere netă de curs de 40$ (de la 350$ la 310$), inferioară ca amplitudine față de o posibilă creștere de curs de 50$ (de la 350$ la 400$), amplitudinea valorii profitului realizat este net superioară amplitudinii valorii pierderii posibile.

7.2 Protective Put

Protective-Put este o strategie de hedging, în care se deține o monedă și în același timp se intră într-o poziție Long-Put. Această poziție este similară unei poziții Long-Call: crește cursul peste Break-Even-Point dar până în prețul de exercitare, atunci creșterea din  poziția long pe monedă compensează câștigul limitat de pe Long-Put, per ansamblu înregistrându-se profit. Crește cursul peste prețul de exercitare, atunci se câștigă din poziția long, care compensează pierderea premiului de pe Long-Put, în final înregistrându-se totuși un profit. Cele două situații prezentate sunt similare unei poziții Long-Call în situația unei creșteri de curs.

Să presupunem acum, că va urma o scădere de curs sub Break-Even-Point. În acest caz, vom înregistra o pierdere din poziția long, care este compensată din câștigul de pe Long-Put, în final având o pierdere redusă. Când cursul scade în amplitudine cu o valoare egală sau mai mare decât diferența dintre Break-Even-Point și prețul de exercitare, atunci se înregistrează o pierdere în valoarea premiului primit prin vânzarea opțiunii, la fel ca-n cazul unei poziții Long-Call.

Să vedem un exemplu de hedgin de tip Protective-Put. Presupunem că un investitor deține 400 de monede, pentru care a plătit 100$/monedă, deci în total 40.000$ (400 X 100$). Între timp, cursul a crescut la 125$, monedele deținute valorând acum 50.000$. Dacă ar vinde monedele deținute, ar înregistra un profit de 10.000$ (50.000 - 40.000). Investitorul având însă un sentiment bullish, nu vrea să marcheze profitul, însă își asigura eventualul profit prin cumpărarea de Put-uri, care să acopere întreaga sumă, adică 400 Put-uri la o valoare a premiului de 3$, pentru care a plătit 1200$ (400 X 3$). Astfel, și-a asigurat un profit garantat de 122$ (125$ - 3$) pe acțiune, adică 8800$ (10.000$ - 1200$). Astfel s-a conturat un așa numit Perfect-Hedge. Dacă cursul continuă să crească peste 125$, atunci profitul va fi și el peste 8800$.

Exemplul expus prezintă rolul de asigurare a unei strategii de hedging, adică s-a recurs la o asemenea strategie în momentul în care s-a înregistrat deja un profit, pe care s-a dorit să fie asigurat.
Dacă însă se merge pe ideea limitării unor potențiale pierderi, atunci se adoptă o strategie de hedging în momentul în care s-a luat poziția long.

7.3 Covered-Short-Call (Covered-Call-Write)

Dacă la intrarea într-o poziție Short-Call, vânzătorul deține deja în portofoliu moneda care face subiectul opțiunii, atunci această stare este denumită Covered-Short-Call (Short-Call acoperit) sau Covered-Call-Write, fiindcă poziția Short-Call are acoperire în moneda deținută. Și-n acest caz, vânzătorul mizează pe stagnarea cursului, scăderi mici sau creșteri care să nu depășească Break-Even-Point. Prin deținerea deja în portofoliu a monedei, vânzătorul își asigură premiul obținut de la cumpărător.

fig.4.2 Covered-Short-Call

În funcție de evoluția prețului, se poate câștiga sau acoperi eventuale pierderi de pe urma cursului monedei de pe poziția long sau evoluția opțiunii.

7.4 Covered-Short-Put (Covered-Put-Write)

O strategie de tip Covered-Short-Put (sau Covered-Put-Write) constă în shortarea monedei pe piața spot în același timp cu vânzarea unor Put-uri pe aceeași monedă.

fig.4.3 Covered-Short-Put

Prin această strategie, profitul maxim realizabil este limitat la valoarea premiului obținut prin vânzarea opțiunii Put, pierderea însă fiind nelimitată și se datorează poziției short pe spot.

Să presupunem că o monedă se tranzacționează la 450$ iar un investitor shortează 10 monede la o valoare totală de 4500$ (450$ x 10). În același timp vinde 10 Put-uri cu un preț de exercitare de 450$ pentru care încasează 20$ / Put, adică o sumă totală de 200$ (10 X 20$).
Dacă la expirare, moneda se tranzacționează la aceeași valoare de 450$, atunci poziția short nu înregistrează vreo pierdere sau câștig iar opțiunea nu va fi exercitată de cumpărător, ea expirând. Astfel, vânzătorul rămânând cu premiul încasat, adică cu 200$.
Dacă la expirare însă, moneda a scăzut la 400$, atunci din poziția short se înregistrează prin lichidare un profit în valoare de 500$ (10 X (450$ - 400$)) iar opțiunile o pierdere de 300$ (10 X (450$ - 400$ - 20$)), în final realizându-se totuși un profit de 200$ (valoarea premiului încasat).
Presupunând acum, că la expirare valoarea monedei a crescut la 550$, atunci poziția short generează o pierdere de 1000$ (10 X (550$ - 450$)) iar datorită premiului încasat de poziția Short-Put, pierderea va fi de 800$ (1000$ - 200$).

Există mult mai multe strategii de hedging decât cele prezentate, noi limitându-ne doar la cele mai des folosite.

8. Combinații de opțiuni

După cum am văzut, opțiunile pot fi combinate în diverse strategii care implică diverse poziții spot, astfel realizându-se hedging-ul. Opțiunile pot fi combinate însă și între ele. În cele ce urmează, vom prezenta cele mai folosite combinații de opțiuni.

8.1 Long-Straddle

Strategia Long-Straddle sau mai simplu, Straddle, constă în cumpărarea unui număr egal de opțiuni Call și Put pe aceeași monedă, cu același preț de exercitare și aceeași scadență. Fiecare opțiune poate fi exercitată separat. Investitorul care adoptă o asemenea strategie poate beneficia atât de creșteri cât și de scăderi ale monedei. Această strategie are sens în momentul în care piața este volatilă iar creșterile sau scăderile de curs sunt relativ semnificative, lucru foarte des întâlnit la criptomonede.

fig. 8.1 Strategia Long-Straddle

Se poate vedea în figura 8.1, că strategia devine profitabilă în momentul în care cursul monedei crește sau scade cu o valoare mai mare decât suma celor două premii.

Să vedem acum exemplul ilustrat în figură. Presupunem că moneda se află la valoarea 9000$ în timp ce un investitor adoptă o strategie Straddle prin cumpărarea unui Call at-the-money și a unui Put at-the-money. Call-ul a costat 450$ iar Put-ul 300$, totalizând 750$ in premii.
Dacă crește cursul la expirare cu peste 750$, adică peste 9750$, atunci se va înregistra profit. Dacă scade cursul cu peste 750$, de asemenea se va înregistra profit. Dacă însă, se menține cursul în intervalul 8250 - 9750$, atunci se înregistrează o pierdere, care poate ajunge până la o valoare maximă egală cu suma celor două premii în zona prețului de exercitare de 9000$. Intervalul 8250 - 9750 reprezintă zona pierderii reduse.

Strategia Straddle se mulează foarte bine pe piețe turbulente, când se așteaptă scăderi sau creșteri relativ abrupte, direcția cursului nefiind în prealabil cunoscută, fluctuații care pot fi datorate unor știri bune sau proaste sau publicarea rezultatelor financiare, fie ele bune sau rele, etc. De asemenea se poate recurge la o strategie Straddle când se întrevede posibilitatea străpungerii unui canal de trend sau linii de suport sau rezistență (totul se raportează la intervalul de timp până la scadență).

S-a putut observa din exemplul prezentat, că valoarea Call-ului este mai mare decât cea a Put-ului. Acest lucru se datorează faptului că un Call poate genera profit nelimitat, în timp ce un Put poate genera un profit mare dar limitat la o valoare echivalentă cu Break-Even-Point pe partea de Put, adică un maxim de 8250$ (a se vedea graficul).

8.2 Short-Straddle

Strategia Short-Straddle constă în vânzarea unui număr egal de opțiuni Call și Put pe aceeași monedă, cu același preț de exercitare și aceeași scadență. Fiecare opțiune poate fi exercitată separat. Această strategie este o imagine în oglindă a strategiei Long-Straddle. Investitorul care adoptă o asemenea strategie poate beneficia doar de o piață care stagnează sau are fluctuații mici, care se mențin în intervalul determinat de cele două premii încasate de la cumpărători. Nu se recomandă a se adopta această strategie în momentul în care se așteaptă rezultate financiare până la data de expirare.

fig.8.2 Strategia Short-Straddle

8.3 Long-Strangle

Strategia Long-Strangle consta în cumpărarea unui Call in-the-money la un anumit preț de exercitare și a unui Put in-the-money la un preț de exercitare mai mic. Dacă opțiunile sunt out-of-the-money, atunci strategia poartă numele de combinație.
Cumpărătorul de Long-Strangle va face profit dacă prețul la expirare este mai mic decât prețul de exercitare al Put-ului minus suma celor două prime sau dacă prețul la expirare este mai mare decât prețul de exercitare al Call-ului plus suma celor două prime.
Această strategie poate fi adoptată în cazul unei evoluții laterale a prețului, după care se așteaptă o fluctuație mare de preț, fără a se cunoaște direcția.

fig.8.3 Strategia Long-Strangle

8.4 Short-Strangle

Această strategie implică vânzarea unui Call la un anumit preț de exercitare și cumpărarea unui Put la un preț de exercitare mai mic.
Strategia se mulează perfect pe o piață aflată în stagnare.

8.5 Spread

Spread-ul constă în cumpărarea și vânzarea în același timp a două Call-uri sau Put-uri ale aceleiași monede, însă la prețuri de exercitare sau scadențe diferite, în funcție de tipul spread-ului. Există mai multe tipuri de spread-uri, dintre care cele mai uzuale sunt spread-urile verticale (money spread, strike spread), orizontale (calender spread, time spread) și cele diagonale.
La spread-urile verticale diferă doar prețurile de exercitare a celor două opțiuni în timp ce la cele orizontale scadențele. La spread-urile diagonale diferă atât prețul de exercitare cât și scadențele.

Prezentăm acum câteva tipuri de spread-uri, fără a mai intra prea mult în detalii.

8.5.1 Bull-Call-Spread

Strategia Bull-Call-Spread este adoptată atunci când trader-ul crede că prețul monedei va crește ușor în perioada următoare și se realizează prin cumpărare unui Call at-the-money și vânzarea simultană a unui Call out-of-the-money.

8.5.2 Bull-Put-Spread

Strategia Bull-Put-Spread (Bull-Put-Credit-Spread) este adoptată atunci când trader-ul crede că prețul monedei va crește ușor în perioada următoare și se realizează prin vânzarea unui Put in-the-money la un preț de exercitare mai ridicat și cumpărarea simultană a unui Put out-of-the-money la un preț de exercitare mai mic dar cu aceeași perioadă de expirare.

8.5.3 Bear-Call-Spread

Strategia Bear-Call-Spread (Bear-Call-Credit-Spread) este adoptată atunci când trader-ul crede că prețul monedei va scădea ușor în perioada următoare și se realizează prin cumpărarea unui Call out-of-the-money la un preț de exercitare și vânzarea simultană a unui Call in-the-money la un preț de exercitare mai mic dar cu aceeași perioadă de expirare.

8.5.4 Bear-Put-Spread

Strategia Bear-Put-Spread este adoptată atunci când trader-ul crede că prețul monedei va scădea ușor în perioada următoare și se realizează prin cumpărarea unui Put in-the-money la un preț de exercitare mai ridicat și vânzarea simultană a unui Put out-of-the-money la un preț de exercitare mai mic dar cu aceeași perioadă de expirare.

9. Formarea prețului unei opțiuni

După cum am văzut, vânzătorul unei opțiuni se confruntă cu un anumit risc pe care cumpărătorul opțiunii nu îl are. Pierderea pe care o poate înregistra vânzătorul poate fi teoretic nelimitată, iar riscul asumat se va regăsi în prețul opțiunii sub forma unui prime de asigurare.
Prin obligațiile pe care și le asumă, vânzătorul se confruntă cu costuri de oportunitate, care la rândul lor se vor regăsi în prețul opțiunii sub forma unei dobânzi pe care vânzătorul ar percepe-o pentru fondurile pe care le blochează ca să-și poată onora obligațiile.
Prețul unei opțiuni Call are mai multe componente dintre care amintim prima de asigurare, costurile de oportunitate și valoarea intrinsecă a opțiunii. Valoarea intrinsecă a opțiunii reprezintă diferența dintre prețul activului suport și prețul de exercitare a opțiunii.

În continuare ne vom concentra doar pe Call-uri și vom folosi următoarele abrevieri pentru calculul prețului:
C: preț opțiune Call
S: preț activ suport
E: preț exercitare
t: timpul până la expirare
r: rata dobânzii
A: primă de asigurare

C = cost oportunitate + premiu asigurare + valoare intrinsecă

unde

valoarea intrinsecă = S - E
cost oportunitate = suma rezultată în urma aplicării unei dobânzi r la un anumit termen t = E*r/(1+r)^t

Deci
C = S - E + E*r/(1+r)^t + A = S - E*1/(1+r)^t + A

Deoarece câștigul maxim realizabil al unui Put este limitat la valoarea prețului la break-even, în timp ce la un Call este nelimitat, prima de asigurare a unui Put va fi întotdeauna mai mică decât cea a unui Call, deci automat și prețul unui Put va fi întotdeauna mai mic decât prețul unui Call cu aceeași perioadă de expirare și preț de exercitare.
La expirare, prețul Call-ului este egal cu valoarea intrinsecă deoarece prima de asigurare este nulă (nu mai există o incertitudine privitoare la evoluția cursului) iar t = 0.

Cea mai populară metodă de calcul al prețului unei opțiuni este formula Black-Scholes, din care derivă mai mulți parametrii, care au implicații asupra prețului, așa numiții greci (greeks): Delta, Gamma, Vega, Theta și Rho. E lesne de înțeles de unde numele de greci. Metoda ia în calcul volatilitatea implicită precum și timpul până la expirare.
Aceștia reprezintă o măsură a riscului luării unei poziții.

9.1 Delta

Delta reprezintă rata de modificare a prețului opțiunii în raport cu prețul activului suport (moneda). Delta variază de la 0 la 1 pentru Call-uri și de la 0 la -1 pentru Put-uri și reflectă creșterea sau scăderea prețului opțiunii ca răspuns la o mișcare de 1 punct a prețului activului suport.
Opțiunile au un Delta cu atât mai mic cu cât sunt mai mult out-of-the-money iar delta crește spre 1 la Call și scade spre -1 la Put cu cât sunt mai in-the-money.
Spre exemplu, dacă o opțiune are un Delta de 0.6, înseamnă că o creștere de 1$ a prețului monedei duce spre o creștere de 60 de cenți a prețului opțiunii.

9.2 Gamma

Gamma este o măsură a vitezei de modificare a Delta. Gamma se exprimă în procente și reflectă modificarea Delta ca răspuns la o mișcare cu un punct a prețului actorului suport.

Ca și Delta, Gamma este în continuă schimbare, chiar și cu mișcări minuscule ale prețului actorului suport. În general este la valoarea maximă când prețul activului este aproape de prețul de exercitare a opțiunii și scade pe măsură ce opțiunea intră mai adânc in-the-money sau out-of-the-money. Opțiunile care sunt foarte adânc in-the-money sau out-of-the-money au valori Gamma apropiate de 0.

9.3 Vega

Vega reprezintă o măsură a impactului modificărilor volatilității asupra prețului opțiunii. Mai exact, Vega exprimă modificarea prețului opțiunii pentru fiecare modificare de 1% a volatilității.

Opțiunile tind să fie mai scumpe atunci când volatilitatea este mai mare. Astfel, de fiecare dată când volatilitatea crește, prețul opțiunii crește și când volatilitatea scade, prețul opțiunii va scădea și el.

9.4 Theta

Theta este o măsurare a descompunerii timpului opțiunii. Theta măsoară rata la care opțiunile își pierd valoarea, în special valoarea timpului, pe măsură ce data de expirare se apropie. În general exprimat ca un număr negativ, Theta reflectă suma cu care valoarea opțiunii va scădea în fiecare zi.

Opțiunile pe termen mai lung au Theta aproape 0, deoarece nu își pierd valoarea zilnic. Theta este mai mare pentru opțiunile pe termen mai scurt. Acest lucru este destul de evident, deoarece astfel de opțiuni au cea mai mare valoare a timpului.
Theta crește dramatic în cazul opțiunilor aproape de expirare.

9.5 Rho

Rho este o măsură a prețului opțiunii ca efect al modificării ratei dobânzii. La momentul scrierii acestui articol nu există opțiuni care să aibă ca activ suport o criptomonedă care să acorde o dobândă, motiv pentru care nu vom discuta despre acest parametru. 

10. Considerente de intrare într-o poziție

După cum am văzut, la emiterea sa, opțiunea are o valoare, care se calculează pe baza unei formule,  ținându-se cont de anumite considerente. La tranzacționare, prețul opțiunii se va supune regulilor bursei. O tranzacție pe un exchange presupune deschiderea a două poziții: una de cumpărare (long) în contul cumpărătorilor și una de vânzare (short) în contul vânzătorului. În momentul în care cursul unui activ suport nu evoluează în sensul așteptărilor noastre, avem posibilitatea să lichidăm poziția deschisă, fără a mai aștepta momentul expirării. Poziția poate fi închisă prin luarea unei poziții inverse, adică, dacă spre exemplu, suntem într-o poziție de cumpărare long, putem închide poziția prin luarea unei poziții de vânzare pe același activ suport la aceeași scadență. Dacă pentru noi, opțiunea nu mai este profitabilă, nu suntem obligați să așteptăm expirarea și putem închide poziția. Cu totul altfel pot sta lucrurile în cazul altcuiva care prezintă interesul să o achiziționeze.
De pe urma opțiunilor se poate realiza profit/pierdere în urma exercitării acesteia sau chiar în urma tranzacționării acesteia (prețul acesteia) pe exchange.

Un trader de opțiuni trebuie să se asigure înainte intrării într-o poziție, că piață e suficient de lichidă, pentru a se putea asigura, că poate închide acea poziție la un preț acceptabil, dacă cursul nu evoluează conform așteptărilor acestuia, pentru a evita pierderea totală.
Doi indicatori determină lichiditate pieței, și anume, volumul și open interest. Cu cât ambele valori sunt mai mari, cu atât se poate ieși mai ușor dintr-o poziție. Volumul reprezintă numărul total de contracte de opțiuni tranzacționate într-o zi. Open interest reprezintă numărul total de contracte deschise între două entități: vânzător și cumpărător. Open interesat este foarte des confundat cu volumul, astfel că vom exemplifica pentru înțelesul tuturor.

Să presupunem că la deschiderea pieței, trader-ul A cumpără 3 contracte iar B 7 contracte de la traderul C. Înseamna că C a vândut în total 10 contracte lui A și B, rezultând astfel 10 poziții active deschise, deci un open interest în valoare de 10 (v. tabelul de jos). S-au creat astfel 10 noi contracte.

Acum, traderul C vrea să scape de 6 dintre contractele deținute. Spre norocul lui, intervine traderul D, care vrea să vândă la rându-i 6 contracte și cumpără 6 contracte de la C. Acest lucru nu a creat noi contracte, ci doar s-a realizat un transfer de 6 contracte deja existente în piață, prin schimbarea proprietarului lor, deci open interest nu s-a modificat, ci a rămas 10.

Traderul D s-a decis să-și extindă portofoliul de vânzător cu alte 12 contracte, în timp ce A și B vor să-și extindă și ei portofoliile de cumpărător cu 3, respectiv 5 contracte, traderul C hotărându-se să-și închidă poziția. În acest caz nu mai este vorba de o înstrăinare de contracte, ci se vor crea 8 noi contracte (3 + 5), astfel open interest modificându-se la 18 (10 + 8). Cele 4 contracte ale traderului C nu influențează open interest, deoarece are loc doar o înstrăinare a contractelor existente.

Un nou trader, E, apare în piață și se decide să vândă 20 de contracte, moment în care traderul D vrea să lichideze 8 din contractele deținute, astfel cumpărând de la E 8 contracte (înstrăinare). Celelalte 12 contracte până la 20 se vor crea, deci open interest crește cu 12 devenind 30.

Traderul E decide în final să lichideze 15 din contractele deținute, în timp ce A vrea să scape de toate cele 6 contracte ale sale iar B de 9. Astfel, vor fi închise 15 poziții (6 + 9) iar open interest va fi diminuat cu 15 ajungând la 15 (30 - 15). Se poate observa că open interest fluctuează în ambele direcții, nu doar crește ca-n cazul volumului.

Astfel, procesul poate continua în aceeași notă.

Teoretic, la sfârșitul unei zile de tranzacționare poate rezulta un open interest foarte mic și un volum foarte mare, ceea ce denotă o volatilitate mare. În acest caz pot interveni probleme la ieșirea dintr-o poziție, chiar dacă s-a înregistrat un volum mare pe baza unei volatilități de asemenea mari.
De aceea, trebuie întotdeauna să ne asigurăm înaintea deschiderii într-o poziție, că volumul și open interest sunt ambele la valori ridicate.

De-a lungul unei zile, volumul poate doar să crească și nu are implicații asupra zilei următoare, lucru care la open interest nu se aplică, acesta fluctuând de-a lungul zilei și având și o implicare asupra zilei următoare, datorată contractelor încă deschise.

Din punct de vedere al volumului, cele mai tranzacționate contracte sunt cele cu prețul de exercitare cât mai apropiat de prețul activului suport, adică cele at-the-money. Cu cât prețul de exercitare este mai îndepărtat de prețul monedei, cu atât volumul tranzacționat este mai mic.

Deribit

11. Câteva considerații sumare legate de opțiuni

- în tot ce s-a prezentat mai sus, trebuie să se țină cont și de taxele de tranzacționare, percepute de exchange-uri (la fel ca pe piețele spot). Fiecare exchange are propriile taxe.
- pe cripto, exchange-urile sunt de regulă market-makeri dar și emitenți de opțiuni; pe stocks, emitenții sunt cel mai adesea bănci sau alte entități, care-și listează produsele pe exchange-uri.
- opțiunile implică investiții cu sume mici la randamente mari (inclusiv pierderile)
- luarea unei poziții Short
- o caracteristică a opțiunilor este efectul de levier
- posibilitatea asigurării unei investiții pe piața spot, prin hedging
- flexibilitate ridicată, comparativ cu piețele spot
- posibilitatea realizării profitului de pe urma tranzacționării pe exchange sau a exercitării
- risk management ridicat
- printre cei care NU tranzacționează opțiuni, există temerea pierderii totale, fără a se ține cont de valoarea premiului vs. cursul spot, mult mai mare. După cum am văzut, pierderea totală poate fi evitată prin închiderea timpurie a poziției.